Miercuri, 11 iulie. Calatoria spre Bucuresti avea toate motivele sa se desfasoare lin de-a lungul celor 6h30, intr-un Rapid nesperat de curat si de bine populat [compartimentul meu]. Pretul biletului vine sa balanseze lipsa unui companion de truda in lupta cu plictiseala. Asadar, ma vad asezat, la ora 15, in locul desemnat. De fapt nu in acelasi, deoarece o domnisoara se asezase pe cel de la fereastra, al meu in fapt si ma intreaba cu ochi senini, dar lenesi – denotand inexistenta unei dorinte de mutare – Doriti sa va asezati aici? Zambesc politicos pe dinafara, vars pe dinauntru si ma asez pe locul desemnat ei. E tipul de femeie tanara ce pare batrana. Asta din cauza ca e uscata pe dinauntru si se vede si pe dinafara – buze subtiri, ochi ascutiti, catusi de ingrijita, insa urbanismul prea proaspat achizitionat de catre clasele de mijloc era evident. Picioarele ma derutaserea, credeam ca are 40 de ani. Dar la venirea controlorului, am vazut carnetul de cupoane si mi-am zis ca e la vreo a2a facultate, prosibil filosofie, Asta dupa ce pshilohologia urmata nu a reusit sa ii umple un gol. Care probabil nici nu se va umple prea curand. Langa ea era asezata o doamna in varsta, respectabila, tacuta, vorbea numai cand era intrebata, un deliciu. Daca as nimeri numai persoane din acestea in timpul calatoriilor, as fi cel mai fericit utilizator al clasei a2a. Dar, langa usa era tronat un veritabil exemplar al clasei “Singuratatea vorbitoare”. Tipul clar avea o problema cu autocontrolul. Asta de la burta lui imensa pana la logorea lui de nedescris. Nu cunostea pe nimeni si vorbea cu toti. Chiar si cu mine, care ascultam in legea mea Darkthrone [mai nesociabil nu puteam sa fiu, asadar J]. Tanar, lucrand cu bani sau cu o firma, nesigur de nimic, dar totusi afisand o mima inocenta. Bine ca a fost mutat la locul lui de catre controlor. Chiar si atunci a intrebat cu cea mai mare puritate in priviri: Sa ma duc la locul meu? Langa mine, un tip la vreo 18 ani, imbracat cartieresc ingrijit, a ascultat muzica tot drumul. Ca si mine, categoria “nu am chef sa socializez, vreau doar sa ajung odata la B”. In stanga mea, o doamna la vreo 35 de ani, cu prospetimea pastrata, foarte rar la exemplarele romanesti. Era o femeie muncitoare, de success, copil, laptop, cunostinte, siguranta de sine. A inceput Boris Vian – Blues pentru o psiica neagra dar a abandonat-o dupa 20 de pagini. Probabil dupa un copil si un sot si o firma imaginatia ta e un vechi bob de porumb ce nu poate fi transformat in popcorn nici cu bomba atomica. Dar de altfel foarte bine crescuta, vorbea atat cat trebuia, o prezenta placuta. Sotul ei trebuie sa fie foarte fericit. Ar fi si prost daca nu.
Imposibil de remarcat un lucru: clasa tanara, reprezentata de mine si de colegul din dreapta, avidul ascultator de muzica moderna, aveam amandoi mp3player, ochelari de politist, deloc chef de vorba. Generatia “studenti la 2a facultate + incregatura Uscate”, reprezentata prin domnisoara Ac era suspicioasa si iritabila. Generatia +30 de ani era volubila, sigura pe sine si savurand viata linistita. Generatia elderly statea cuminte si inarama tabloul unei calatorii putin cam lungite de tendinta lui Blazac de a trage coada de coada.
Plictiseala a fost brusc invinsa de arrival la Bucuresti. In timp ce trenul, cu viteza mica, tragea pe linie, un individ sare in tren, trage o flegma considerabila pe usa si trece mai departe pe coridor. Mi-am suflat mucii, mi i-am sters de bagajul doamnei din spate, i-am dat un ‘matii si am coborat toti veseli si bucurosi de democratie.
Seara m-a gasit in Timpuri Noi, in sediul AIESEC, alaturi de un pat cald si o cana de baie stropita peste un sandvis de o zi, rece. A doua zi dimineata mi-am mutat domiciliul la cateva blocuri mai in josul strazii si m-am delectat cu tricoul Moonspell ce avea sa ma acompanieze la concert. Ne intalnim cu un bun pretenar la Unirii si purcedem in cautarea Lipscanilor, mai exact Valea Regilor – locul acela acoperit, stradute inguste, terase, videoclipul Mai avem nevoie si de iarba. Super cunoscut. Crezi ca vreun Bucurestean stia unde e? Aer. Ne-a luat 3 zile sa il gasim. Dupa o ora de rataciri, esuam la Universitate, in pasaj, la un mini KFC wannabe, unde ne-am gadilit stomacul cu niste strips mici si vai de capul lor. Dar am descoperit niste cartofi de toata frumusetea, copti-pane. A urmat o vizita la anticariatul de langa, de unde Boris Vian imi zambea lugubru, impruna cu Blues pentru o pisica neagra. Carte, 8 lei. Masa, 12 lei. Experienta capitalei – incomensurabila! [sic!]
After-beer-ul din Fire a fost delicios. Mai putin pustanca ce tot scuipa in spatele nostru. Am stat fund in fund cu binecunoscutul admin Metalfan cu nume negricios. Eu ma delectam in anonimat si antisocialism. Ca de obicei.
Ajungem in sfarsit la Piata Muncii, Parcul 23 August, Amfiteatrul Eminescu. Poarta era destul de lata, nu credeam ca e intrarea propriuzisa la eveniment, ci doar un prim filtru. Insa s-a dovedit chiar check-in-ul spre un amfiteatru perfect pentru o sarbatoare batraneasca a muzicii linistite si calme. NU si pentru un sou Speultura, datorita absentei spatiului liber de scaune in fata. Tribunele se continuau direct cu scena, dar delimitate de un strat de flori J. M-a surprins pozitiv merchendisingul deja instalat, dar nu si saracia produselor Sepultura ce promovau albumul Dante XXI. Concertul a inceput la timp, la ora 18, sub tot scepticismul si frica mea de a vedea numai 30 min Sepultura.
Loudrage. Death metal in forta, binisor cantat, catchy pe alocuri. Sunetul slab si miscarea scenica au cam tras in jos recitalul.
Guerrilas, un alter-ego Soulfly pune punctul pe I ca trupa de deschidere, desi ziua in amiaza mare parca metalul rau nu prea se lipeste. Desi toti suntem sticky.
Rising Shadow. Personal mi se par funny ca trupa. Stilul e un melanj corect cantat dar slab interpretat. Basistul atotprezent poate ma face sa devin subiectiv cand vorbesc de aceasta trupa, insa “poezia” – dealtfel bine intentionata – a lui Paul “Slayer” ma indeparteaza tot mai mult de ei. Plus engleza putin ciuntita ce face piesele sa sune putin amatoristic. Insa, spre surprinderea mea, ultima piesa m-a frapat pozitiv. Cred ca trupa e mai mult un proiect, un fun thing to do, cand va fi mai mult de atat, se va simti diferenta. Apropo de mesajul vocalului, imi aduc aminte si de concertele Luna Amara, unde cuvinte pestrite sunt aruncate in politicieni. Fratilor, daca vreau politica, ma uit la televizor. La un concert vreau sa ma detasez de tot ce e in jur. Ca sa nu spun ca vorba goala, chiar si bine intentionata si bine indreptata nu incalzeste nici o cana cu apa.
Oricum, trecand mai departe, Trooper au facut un show corect si bun, animat si bine cantat. Pacat de outfitul ce dadea in discoteque datorita nefortunatei asocieri a culorilor rosu si negru. Cred ca daca as incepe sa vorbesc despre felul rockerilor de a se imbraca, ar fi o prea lunga discutie, pardon monolog. Clasele ce ma enerveaza sunt rockerii-tarani ce sunt niste tarani de oras ca oricare, dar deghizati in rocheri si rockerii fara nici un gust. De orice fel. Voi dezvolta alta data. Si nu, nu ma refer la moda ci la armonie. Pana si in death metal o gasesti.
Avatar au inceput sa imi placa din ce in ce mai mult de cand au scos Tentacles. Dar sunetul greu de pe album nu a fost reprodus pe scena. Au sunat mai metalcore decat death, cum apar pe EP. Totusi un concert, desi scurt, foarte sincer si corect.
Despre Taine, ce pot sa zic mai mult decat ca mi se par o copie ieftina Death. Nu i-am suportat si nici nu ii vor suporta. Piesele oricum slabe in irefutabila comparatie cu cele ale maestrului Schuldiner. Plus declaratiile preconcert ale liderului. Acesta pune in aceeasi oala vechea Sepultura cu noua Sepultura. Vom vedea de ce error umanum est.
Si se petrece. Intra in scena Sepultura, in sfarsit. Recitalul incepe cu 10 minte mai devreme, sadind bucurie in sufletele amenintate cu ploaie ale tuturor rockerilor metalisti. Desigur, prima piesa e Intro de pe Dante, urmata de Dark Woods of Error, unde vocea lui Derrick nu se aude. Desi imediat s-a remediat, volumul vocii lui a ramas scazut de-a lungul concertului, facand indescifrabile versurile, dar mai important, a calitatilor aparte ale acestui vocalist. Pe noul sound industrializat Sepultura, vocea lui merge sublim. Are un stil caracterisitc negrilor de a canta rappuit, cuvintele aruncandu-le unul cate altul, ritmat prin miscari ale capului. Dar piesele din vremea trash cu Max sunt piese rapide si suna implicit la jumatate din valoarea lor atunci cand sunt cantate de Derrik. In afara de minusul adus de voce, o singura chitara nu poate duce greul atitidinii pieselor vechi. Desigur, ascultam, ne place, suntem multumiti de concert. Dar la rece, totul e putin imbatranit. Dar chestia e ca nici nu se poate altfel, timpul trece, lucrurile se schimba.
Asadar, noile albume suna beton, dar sunt putin subtiri, putin mai accesibile. Nu le lipseste forta, chiar deloc. Dar e ciudat melanjul live intre vechi si nou. Pe de o parte ceva lipseste, pe de alta cu o floare nu se face primavara, astfel nici intreaga familie Cavalera probabil ca nu ar putea readuce pe linia de plutire Sepultura. Apropo de ei, lipsa lui Igor nu s-a facut simitita decat la nivel moral. Noul tobar si-a indeplinit functia cu varf si indesat, desi cred ca pt el e mai mult o placere, avband in vedere numele trupei. Interesant cum la inceputul concertului si la bis, intotdeauna el venea primul pe scena, detasat de ceilalti – miscare facuta sa il itegreze mai bine in familie, si de altfel bine gandita. Paulo e cu parul alb scurt, garbovit. Unde e juniorul ce ducea liniile rapide de bass pe marile scene ale lumii? Ce naspa e sa primesti un premiu atunci cand s-a devalorizat. Kisser a fost singurul cu adevarat apropiat de public. Nu numai datorita placerii de a canta, vazuta clar si la Derrik care marca gestual sfarsitul pieselor, dar si miscarii scenice si a atitudinii.
Sepultura a devenit o realitate devenita vis pentru noi. Legenda e prea mare, Si numele prea greu. Concertul mi-a lasat un gust amar, de la primele acorduri. Numai Roots, Bloody Roots ce a salvat din feeling, caci Roots e si va ramane favoritul meu, datorita atmosferii unice.
Intunericul m-a facut sa fiu reticent in a ma intoarce acasa pe jos. Dupa o scurta plimare am cules un taxi. Somnul a venit mai repede decat inchiderea pleoapelor.
Au urmat doua zile magnifice de plimbari si relaxare. Drumul spre casa a venit inevitabil. In gara de Nord, la linia 7 se adunase grosul calatorilor, caci de acolo pleca rapidul de Iasi. Indreptandu-ma spre vagon, aveam din e in ce mai mari dubii in privinta gradului de relaxare pe parcursul calatoriei, din moment ce tot felul de personaje aburite roiau in jur, sau, mai rau, statea locului asteptand sa urce in tren. Dar soarta a fost blanda. Doua tinere, doua femei in varsta, una de la tara, si una orasenita, plus un mosnegut slab ca si usa, de vreo 80 de ani, ce dormea cu gura deschisa. Mult deschisa. Cand cele doua tinere si doamna au ramas blocate in tren cand trebuiau sa coboare, pe la 4 dimineata, nu am fost foarte afectat. Dar doamna s-a asigurat ca voi fi, venind in compartimentul gol in care eu dormam linistit si a inceput sa se planga. Romania e eterna.
