Peste 5 minute voi iesi pe usa.
Peste 3 minute ma voi inrepta spre hol.
Peste un minut ma voi ridica de la birou si voi pasi agale, dar totusi putin grabit.
Intr-o incercare meschina a usii de a ma decortica din atentia mea prin balanganire zgomotasa urmata de lovire primejdioasa de toc patratos si dur m-a hotarat totusi sa devin un sclav temporar al pauzei si sa imi indrept atentia putin indoita pe geam afara, opusul lui inauntru. Acolo era mai mult aer, avand in vedere ca natura are o camera mai mare ca a mea iar posterele ei sunt destul de realiste. Piciorul ochilor mei topaia de pe un copac pe altul si de pe o minge de fotbal pe un balcon sinistru, plin de plante albastre, rosii sau pistruiate. Era un cerc vicios, ce fuma si bea mult de tot. Si era un cerc cu burta, de la ascita. De la bautura. De la stres. De la nevasta. De la viata.
In acel balcon am vazut intr-o zi o scena demna de povestiri ciudate, pline cu eructatii cerebrale determinate de carbogazoasele ganduri la sticla. Pe aunci pistruii erau mov iar balconul era o casa intreaga, cu plaja la discretie iar eu eram un mic naufragiat in viata parintilor mei. Acestia, erau numai 2, numai atatia ramasesera, desi stiam ca la un moment dat erau mai multi. Atunci cand am iesit pe lume, multe maini m-au pipait- l'ear dracu. Mic fiind, puteam sa vad tot peste tot, oriunde, prin orice. Asa ca balconul-casa imi era foarte cunoscut. Stiam orice se petrece acolo, de la ce mai mica intriga a rufelor puse la uscat pana la incompatibilitatea primilor 2 plamieri depe marginea plajei - fie vorba intre noi, daca ai piele asa de colturoasa, normal ca nu ar vrea nimeni sa te imbratiseze, dar te pot intelege cu palmierii, cand sunt ei asa de majestuosi? Atunci, tot pe acolo prin balcon, isi ducea fantezia mea o domnisoara. O tipa, pe intelesul domnilor. Si fata asta era alba. Poate prea alba pentru binele ei. Purta tot timpul un carton pe care scria: nu va uitati la mine, s-ar putea sa ma ardeti cu privirea. Desigur, eu nu puneam nici un pericol, ma uitam cu ochii mintii la ea. Noptile erau pentru mine prilej de mangaieri ale cerebelului ei alb, al plamanilor ei albi si zemosi, ai muschilor ei fesieri ce se aratau in toata splendoarea lor rosie. Desigur, fantezia mea a devenit din ce in ce mai grea pentru ea. Si cum nu puteam sa ne vorbim, ea nu a putut sa ma anunte de acest lucru - eu mai eram si cam analfabet, desi ai mei ziceau ca acest lucru se va schimba cu varsta si cu scoala - intr-o zi ea a cazut. A cazut intr-o dacie alba plina cu valize si cu niste numere de inmatriculare a caror integrala am putut-o scoate. Am plans cam mult, pana s-a indoit balconul si a trebuit sa ma opresc. Am plecat si eu apoi la randul meu pentru a toci niste banci, intr-un scop nobil. Intors in balconul de acum reparat cu scotch si fibre de elastina, fiind acum capabil sa imi arunc priviri nascocitoare in jur, dar avand si destul de mult copil in mine incat sa patrund cu privirea, mi-am ingaduit din nou vechea indeletnicire.
Si atunci am vazut-o. Si i-am vazut si ochii. Si am vazut ce vedea: un copil alb, cu plamani albi, cu muschi rosii, cu balcon in forma de casa, cu plaja si palmieri certareti, cu buze albe fermecate si ochi durdulii. Si am vazut dorinta in ochii ei, si fantezia din bratele mele, ce era a ei si care crestea exponential. Si apoi am vazut balconul ei, cu plante albastre, rosii si uneori pistruiate. Si atunci am aruncat in scarba fantezia ei, in balcon, unde s-a patat cu pistrui si s-a zgariat in plante. Am coborat in fata blocului, m-am urcat in bicicleta mea alba si m-am intors acasa sa imi fac siesta dupa pranzul cu ai mei.
