De maine nu mai avem dimineti!

Probabil ca ultimul lucru ce vrei sa ti se intample intr-o seara este sa descoperi ca nu va mai fi dimineata.

Asa cum aripile mortii se zbat printre zabrelele vietii, curate, spalate cu aracet astfel incat vizitatorii sa ramana lipiti fara voie, asa si urechile largi si zbatatoare ale capului viselor mele se aduna si se destrama intr-o miscare nocturna de eliberare.
Destoinic a fost omul ce m-a desenat si apoi a aratat desenul dumnezeului vostru pentru a imi crea o mama din care sa ma nasc. Si noaptea asta a fost ca prima. Numai 30 de grade mai cald. Dar oamenii tot fara sa se uite la mine se rostogoleau pe caldaram. Iar eu tot ma simteam imbratisat cand ma loveam cu picoarele de asfalt.

Cred ca ultimul lucru ce m-as fi gandit ca il voi primi ar fi vestea ca nu va mai fi dimineata. Cum sa dispara dimineata? Asa un lucru de mare, aprins, deschis si pulsatil, inconjurat de cafea si strapuns de internet. Crima! imi strigau toti nasturii. Iar fermoarele imbufnate sforaiau cu patos, in totala compasiune fata de mine. Cum sa descriu astfel de sentiment? Mai bine lasa.

M-am dus acasa agale, tacut, stins, coborat si mi-am scultat o pestera la mine in camera, am pus patul ca usa si am adormit.

M-am trezit sub greutatea unor raze buclucase ce intrasera la mine in camera dar nu mai puteau sa iasa. Si atunci m-am gandit ca nu ar trebui sa mai cred orice nebunie.