Avem o minte. Cum procedam?

Intr-o dimineata calda si mare de vara, un copil s-a trezit, si-a pus 2 perechi de ochi somnorosi pe fata si s-a dus la baie sa si-ii clateasca si sa isi puna niste dinti in masina de spalat dinti. Curat ca lacrima cersetorilor, acesta s-a intors in camera sa si mai copilaroasa decat el si s-a impiedicat de niste haine ce i-au cazut numai bine ca marime pe corpul sau firav si sincer. Crucificat de apretul in exces, pasii lui mici dar puternici l-au purtat pe usa, jos pe scari si spre usa blocului, cu destinatia "in oras". Papucii negri sugeau toate privirile dimprejur si erau un logo pentru viata plutitoare a copilului.

Drumurile se impreunau pentru a-i oferi copilului o cale buna si scurta catre scoala lui. Scoala vietii, caci momentan era in vacanta. Orasul il astepta nerabdator, cald, transpirat si mirosind a deznadajduire. Copilul era mandru si drept, cu privire taioasa si adulmecanda. Narile i se intareau la trecera unei fuste scurte iar pleoapele se ascuteau la vederea fetelor inmiresmate si taioase. Creierul se edematia sau se strangea la intervale perfect stabilite. Tot ce se invartea in jurul sau avea un traiect direct catre miezul miezurilor - o autostrada autoconstruita.

Soarele se juca in parul copilului, dar nu se incalcea caci acesta se pieptanase cand plecase de acasa. Lumea parca observa ca soarele se indragostise - era un soare homosexual - si erau gelosi, scuipand priviri moi si aburinde, doritoare de atentie. Calatoria astfel se rostogolea peste umflaturile drumului. Pana cand s-a sfarsit, in fata unei fetite ce sprijinea un intreg parc cu spatele ei. Parcul era de un verde masiv, puternic, abrupt. Copilul avea niste cuvinte tremurande ce i s-au scurs incet pe gura:

- Salut. Ma cunosti acum?

Fata schita numai niste ochi putin mai mari:

- Nu. Revino peste 5 ani. E mai bine atunci.

Copilul isi lua cuvintele de pe jos, le scutura de praf si se duse acasa. Era randul altei fete sa ii molfaie existenta.