Lasati domle copii sa fuga pe trecerea de pietoni, 'ardracoia de treaba!

Intr-o zi am avut 10 ani si am fost scolar. Minutele atunci treceau precum camioanele pe strada, acum ele se intorc la mine precum soferii camioanelor imping autovehiculele cu explozie de motor. Dar oricum eu nu ma las batut.

Stateam intr-un oras bahic, centru, strada, parcare frontala, parcare in dos, unde dealtfel salasluia si farmacia mamei unde intr-o noapte sangeroasa un tanar a cazut in casa cotului si nu am murit pe loc, si nimeni nu a intervenit, stii asta? Nimeni nu a intervenit. Pana cand am spalat cu lacrimi parcarea pana la farmacie. In acea dimineata era sarbatoare: parintele no3, brother dearest ma folosea..pardon..ma ducea la scoala. Faptul ca eram admirat de tinerele liceence cu fuste scurte [totusi, sa recunosc pe atunci ma uitam la fuste probabil, pt ca aveau desene frumoase, acum tind sa imi cobor standardele] era de-a dreptul neimportant pentru mine, ATUNCI. Desigur, in mine se zbatea eul de acum, dar era mult prea mic pentru a avea vreo voce in miriada de voci ce imi dictau existenta. Tot drumul fabulos de vreo 200 de m il parcurgeam odata cu exploratorii universului, racheta mea spatiala fiind piciorusele mici si turbo-dinamice.

Cand un coleg de clasa a cazut cu genunchiul intr-o tepusa de fier necapisonata, capisonand-o el cu vreo jumate din pretioasa articulatie, mi-am dat seama ce vreau sa fiu cand voi fi mare: eu copil! Desigur, eu as fi intemeiat facultatea, dar cine sa imi tina pica? Fani si urmasi si studenti si sprijinitori sa am, caci dusmanii isi vor face propriile facultati. Materie este de unde.

Meciul de fotbal, primul din viata mea a fost plantar...stelar. Pe bune, eram niste cereale ce se loveau intr-un bol cu lapte, inmuindu-ne incet incet in transpiratie. Mi-am dat seama atunci ca sunt talentat, din moment ce mi se parea absurd ca repartizarile de atacanti sau aparatori nu erau urmate. Am devenit si am ramas un umil servitor al asociatiei: Look But Don't Touch, Tocuh But Don't Become A Football Player. Sublim.

Drumul de intoarcere, cu vecina-bunica a fost deschizator de drumuri. Am fugit, normal, zic eu, in fata masinii pe trecerea de pietoni, asa cum fugea si strada de sub picioarele vecinei si cearta cu maica-mea prin fata ochilor ei. Desigur, teafar a trebuit sa suport in locul ei ocara. Rusinea. Lasa-ti domle copii sa fuga. Ei isi pot lua zborul cand se indreapta amenintator o masina catre ei. Daca nu ma credeti, inseamna ca nu mai sunteti copii si atunci totul e pierdut. Sau poate ma veti vedea acuzat de child-miscare.

NU imi pasa, domle! Oricand pot zbura.