Ma intorceam noaptea de la spital cu autobuzul acum mai zglobiu, nefiind asa de populat. Rezemam un geam cu umarul iar intunericul il imbogateam cu sihastria mea caracteristica calatoriilor intraurbane, mijlocite insa de admiratia pentru perfectiunea corpului uman. Femeiesc. Fireste.
Aceasta doza de intuneric ma calmeaza si ma pune pe linia de plutire. Ce va fi urmata de o veritabila scufundare, cu periscopul infundat intr-un cotlon. Iar trec pe langa Palat iar umbra sa imi pare marita, luminile ce bat pe el licaresc tacut.
In geamul cel mai de sus ea il astepta tacuta. Cu inima in gheara transpiratiile o scuturau din cand in cand, facand ochii sa ii straluceasca in intunericul calm si atotstiutor. Cu toate acestea, nesimtit. Parul ei negru statea delasator pe langa ureche iar lui nu i-ar fi placut asta. Doar cerceii stateau la locul lor, in urechiusile gingase ce incadrau nastrusnicul chip, acum impietrit de asteptare. Gatul era incordat, magnific alb si sculptat in tendoanele ei albe urmarea militareste privirile scrutinatoare. Pieptul tresarea pe sub rochia alba moale ce ii imbratisa formele femeiesti cu proprietati fructiforme.
Se auzira voci la capatul coridorului iar pasi hotarati se rostogoleau pe dusumea si in urechile ei ascutite. Prin intunericul din camera lumina de sub usa se subtia pana la pervaz. Picioarele ce o intrerupsera cu umbra lor stateau hotarat. Tot corpul i se aprinse iar inima ii pulsa in mana care tremura asa de tare ca aproape o scapase pe jos. Ochii incepusera sa muste din bezna ce vibra, umeziti de toate lacrimile unui an de asteptare inchistat intr-o secunda de trait. Gatul, pieptul, picioarele i se umflara si pareau gata sa explodeze intr-un zbor al miilor de bucati, fiecare cu aripi negre, nascute in deznadajduinta. Tot cu spatele era in timp ce usa scartai deschisa de o mana hotarata ce urma antitetic in miscari unduitoare, picioare formatoare de pasi sonori regulati si drepti. Aceeasi mana o intoarse ca pe un fulg si privirile li se intalnira si trezira la viata chipul celuilalt, care impreuna se luminara si luminara si incaperea. In locul zborului, inima ei incepu sa bata molcom si ea se abandona imbratisarii lui. Cele 2 piese de puzzle erau la locul lor iar linistea ce o cuprinse era naturaletea cu care un albatros isi bate cu migala aripile in drumul sau innotator prin aer. Ferm si calm, mladios si hotarat.
I-am vazut in fereastra cea mai de sus, chiar si acum, din autobuz. Luminile inca palapiau insa pentru ei ardeau cu vapaie. Pentru mine erau un semn. Semn ca la noapte am lupta navala.
Saturday, October 27, 2007
Subscribe to:
Posts (Atom)
