…de a ajunge doctor. Nu iti trebuie o facultate ca sa iti dai seama ca viata e o serie de trepte si nu trebuie sa fii absolvent de medicina ca sa intelegi ce importante sunt unele in relatie cu schimbarile pe care ele le produc in tine, ca individ. Noi traim impreuna sase astfel de trepte.
Groaza initiala la gandul petrecerii a sase ani ca student a fost inlocuita de frumusetea vietii “intre”. Intre copil si adult. Aici ai drepturile unui adult si indatoririle unui copil. Motivele ce ne-au adus aici sunt irelevante, iti dai seama de asta odata cu diferentele observate la fiecare retunare a fisicului de carti la biblioteca.
Conteaza unde vrei sa ajungi. Scopul nostru este sa fim medici. Nu? Din pacate e ca si cum ai spune ca noi vrem sa devenim eschimosi. Ei, din pacate, nu sunt toti buni pescari si vanatori iar pentru unii igloo-ul este neincapator. Este un lung drum catre aceasta cetatenie iar multi nu vom sti cum sa ajungem sa ne potolim foamea. Fie ea propriuzisa, fie peiorativa, materiala.
Exista acest vis, al medicului foarte bun, foarte bine pregatit teoretic, inzestrat practic, cu o minte agera si atent la fiecare detaliu. Toti vrem sa ajungem acolo. Numai unii vor ajunge acolo, toti insa pe cai diferite. Intrebarea foarte importanta este: dorinta de dezvoltare vine din altruism, din dorinta de a ajuta pacientul, omul ce se declara neputincios si cauta ajutor in persoana plina de compasiune a medicului sau din pura si netarmuita dorinta de a fi mai bun decat celalalt, de a epata cunostinte si metode, de a primi laude si multumiri, recunostinte si admiratii, care fara doar si poate sunt un arsenal redutabil al celor ce recunosc si vor sa recunoasca munca uneori exceptionala a medicului?
Un bun exercitiu de autocunoastere este aflarea caror din lucrurile ce iti definesc existenta sunt facute fara a te pune aproape sau in centrul urmarilor unei anumite actiuni. Sigur, cam orice lucru ce il facem pentru binele altcuiva ajunge sa ne faca si pe noi fericiti. Depinde si de cantitatea si calitatea evenimentelor ce fac placere diferita unui individ fata de celalalt. Asadar, ce facem noi intr-ajutorul unui semene care sa nu ricoseze in mod direct sau indirect in orgoliul sau multumirea de sine? Chiar daca raspunsul este: putin, adevarul e ca nu prea conteaza, daca si numai daca rezultatul este cel scontat, atat pentru beneficiar cat si pentru efector, fie el altruist sau nu. In cazul de fata, rezolvarea cu succes a unui caz tine de capacitatile medicului care la randul lor au fost adunate in relatie cu scopul acestuia: sa trateze pacienti. Da, dar de ce? Pentru sine sau pentru ei? Desigur ca nici un om nu este pur altruist sau doar egoist. Vorbim de nuante, de inclinari ale individului inspre o directie sau alta.
Dar totusi acolo unde conteaza acest detaliu este in atitudinea catre bolnav, in fata caruia nevoia de a demonstra superioritate este clar atribuita nevoii de a satisface acut egoismul.
Oamenii, si doctorii in particular, sunt ca literele: aceste pot fi mai mari sau mai mici, estetice sau alteori slutite, unele construiesc cuvinte frumoase semantic si ortografic, uneori lipsesc iar alteori sunt exacte intr-un cuvant, dar de cele mai multe ori exista acea prima litera ce marcheza inceputul istorisirii si ea este antent scrisa, este mare si infrumusetata. Conteaza pentru tine de ce a scris asa cel ce a scris textul? Vrei sa citesti usor aceasta poveste scrisa de mana si sa adormi lin sau vrei sa te frustrezi in citire ca apoi intr-un sfarsit sa afli sfarsitul si sa adormi obosit?
