Filantropicul

Intr-o zi am sa ma arunc de pe acest bloc in alt bloc, sau poate o casa intr-o curte intr-o pajiste intr-o periferie.

Stateam la calculator. De obicei vestile proaste vin din partea unor intermediari in care daca dai, pe langa ca nu or sa simta nimic, mai si trebuie sa iti cumperi alt intermediar cu care sa navighezi pe internet. Sinceritatea ei era dezarmanta. Dar asa face o femeie prinsa in plase. Sau care tocmai a scapat din plase. Ce rost are sa arunci in aer vanatul dupa ce l-ai impuscat? Si pe langa asta sa arda si padurea. Tocmai ca avem impresia ca tot timpul facem head-shot, cand de fapt avem aruncatoare de rachete cu care ne facem de cap. Nu eram inocent. Precum ma dadeam. Dar de obicei in dezechilibru primesti loviturile cele mai puternice.

Iti dai seama ca pe langa urletele inabusite eram sa izbucnesc in ras cand am aflat ca am sponsorizat futaiuri. Deja ironia intrecea orice granite. Eram gata sa accept situatia ca una roz tocmai datorita faptului ca devenisem un personaj intr-o poveste de ras in cinema cu cineva de dupa gat. Vedeam deja diminetile in care dupa 4 beri aveam sa le povestesc amicilor si ei sa rada amuzati de tragismul situatiei. Sau mai bine de faptul ca pur si simplu lucrurile se intampla. Pur si simplu oamenii sunt egoisti. Cum sa actionezi altfel decat asa? Este total anticapitalist. Acel capitalism prezent de milioane de ani care ne pune sa luam de par doua femei deodata si sa le caram spre pestera. Nu intotdeauna in acelasi timp dar oricum, la 2, mai conteaza?

In cine sa dai? Si cu ce? Vorbele mi-au fost prea aproape intotdeauna. Le foloseam chiar atunci sa imi explic situatia. Tousi nu puteam sa nu prefer unii termeni blasfemianti. Sageti destule, tinta mare. Acelasi intermediar. Luasem tot incendiul si il pusesem intr-un tren din care aruncam cate un copac in flacari in fiecare oras intalnit pe drum. Cu timpul, cam toata siberia era deja gata. In cateva mailuri lumea noastra se carboniza. Si ele, mailurile, s-au autodistrus. E ca si cum ai deschide cutia pandorei si ai tine cheia ca si amintire.

Si totusi nu era vorba de capitalism obisnuit. Not your usual Kaufland versus Carrefour. Nu. Deja duceam batalii pe atatea fronturi incat numai niste titani ai banilor puteau face fata cu harta bataliei. Deja manusile erau date jos de mult si roase de furnici. Scuturile erau infipte in perete iar ca gloante puneam propriile degete cu unghii ascutite si inmuiate in sucurile baute de-a lungul vremii. Trecusem de baionete si de dueluri cu pistoale de 100 de ani. Nu mai aruncam batiste si nu mai ne aratam unul pe altul cu degetul. Ajunsesem in acea incapere in care nu intri ci esti tras inauntru ca intr-o gaura neagra. Iti dai seama ca am iesit de acolo pe jos. Nici acum nu stiu daca am iesit totusi din camera. Peretii ei semanau foarte bine cu lumea reala. Era acolo camera mea, McDonaldsul de la gara, viitoare prietene, viitoare orgasme, viitoare scrieri, viitori intermediari.

Acum deschid usa apasand mai lent clanta ca de obicei. Ma sterg de materia neagra ce inca se mai agata de haine si pasesc afara. Ma gandesc ca ea a folosit alta usa si ma bucur. Zambesc si dau afara aceeasi suflare cu care am intrat.

Sani sponsorizam intre noi.