Consideratie asupra scopului si metodei

…de a ajunge doctor. Nu iti trebuie o facultate ca sa iti dai seama ca viata e o serie de trepte si nu trebuie sa fii absolvent de medicina ca sa intelegi ce importante sunt unele in relatie cu schimbarile pe care ele le produc in tine, ca individ. Noi traim impreuna sase astfel de trepte.

Groaza initiala la gandul petrecerii a sase ani ca student a fost inlocuita de frumusetea vietii “intre”. Intre copil si adult. Aici ai drepturile unui adult si indatoririle unui copil. Motivele ce ne-au adus aici sunt irelevante, iti dai seama de asta odata cu diferentele observate la fiecare retunare a fisicului de carti la biblioteca.

Conteaza unde vrei sa ajungi. Scopul nostru este sa fim medici. Nu? Din pacate e ca si cum ai spune ca noi vrem sa devenim eschimosi. Ei, din pacate, nu sunt toti buni pescari si vanatori iar pentru unii igloo-ul este neincapator. Este un lung drum catre aceasta cetatenie iar multi nu vom sti cum sa ajungem sa ne potolim foamea. Fie ea propriuzisa, fie peiorativa, materiala.

Exista acest vis, al medicului foarte bun, foarte bine pregatit teoretic, inzestrat practic, cu o minte agera si atent la fiecare detaliu. Toti vrem sa ajungem acolo. Numai unii vor ajunge acolo, toti insa pe cai diferite. Intrebarea foarte importanta este: dorinta de dezvoltare vine din altruism, din dorinta de a ajuta pacientul, omul ce se declara neputincios si cauta ajutor in persoana plina de compasiune a medicului sau din pura si netarmuita dorinta de a fi mai bun decat celalalt, de a epata cunostinte si metode, de a primi laude si multumiri, recunostinte si admiratii, care fara doar si poate sunt un arsenal redutabil al celor ce recunosc si vor sa recunoasca munca uneori exceptionala a medicului?

Un bun exercitiu de autocunoastere este aflarea caror din lucrurile ce iti definesc existenta sunt facute fara a te pune aproape sau in centrul urmarilor unei anumite actiuni. Sigur, cam orice lucru ce il facem pentru binele altcuiva ajunge sa ne faca si pe noi fericiti. Depinde si de cantitatea si calitatea evenimentelor ce fac placere diferita unui individ fata de celalalt. Asadar, ce facem noi intr-ajutorul unui semene care sa nu ricoseze in mod direct sau indirect in orgoliul sau multumirea de sine? Chiar daca raspunsul este: putin, adevarul e ca nu prea conteaza, daca si numai daca rezultatul este cel scontat, atat pentru beneficiar cat si pentru efector, fie el altruist sau nu. In cazul de fata, rezolvarea cu succes a unui caz tine de capacitatile medicului care la randul lor au fost adunate in relatie cu scopul acestuia: sa trateze pacienti. Da, dar de ce? Pentru sine sau pentru ei? Desigur ca nici un om nu este pur altruist sau doar egoist. Vorbim de nuante, de inclinari ale individului inspre o directie sau alta.

Dar totusi acolo unde conteaza acest detaliu este in atitudinea catre bolnav, in fata caruia nevoia de a demonstra superioritate este clar atribuita nevoii de a satisface acut egoismul.

Oamenii, si doctorii in particular, sunt ca literele: aceste pot fi mai mari sau mai mici, estetice sau alteori slutite, unele construiesc cuvinte frumoase semantic si ortografic, uneori lipsesc iar alteori sunt exacte intr-un cuvant, dar de cele mai multe ori exista acea prima litera ce marcheza inceputul istorisirii si ea este antent scrisa, este mare si infrumusetata. Conteaza pentru tine de ce a scris asa cel ce a scris textul? Vrei sa citesti usor aceasta poveste scrisa de mana si sa adormi lin sau vrei sa te frustrezi in citire ca apoi intr-un sfarsit sa afli sfarsitul si sa adormi obosit?

Unsuroase somnifere, pe langa pahare se aduna/ Si parsive iti ureaza, Noapte buna...

In fiecare zi ma scald in aceasta balta a aglomeratiei om-masina

Am intrebat soricelul daca sa ma arunc, iar el a strambat din mustati si mi-a muscat capul.
Am alunecat pe gatul lui usor unsuros si am fost digerat in cateva ore
Cu toata agitatia am inceput sa ma simt destul de ametit asa ca fundul soricelului m-a lasat pe trotuar,
iar el a plecat linistit sa isi vada de treaba.

Cum se face dezinfectia unui om digerat? Cum sa facem diferenta intre produsul digerat si om?
Unde incepe omul si unde se termina mehlemul afurisit?

Si cum muscam din aceste intrebari, deodata usa se deschide si, intr-un ritm fulminant,
o serie de evenimente se rostogolesc temporal si conduc la o reactie absolut neasteptata din partea unei multitudini de molecule.
Asa ca intra pe usa un soricel mai mic.
Fiind surprins de efervescenta cu care intalnirea noastra parea sa inunde camera,
am hotarat sa ne mutam in camere diferite pentru o perioada de timp.

Acum e mai liniste, dar si mai monoton aerul ce inainte avea tot felul de unde si culori,
ce inmiresmau tandru mucoasa narilor mele.

Vreau sa ma cred o lama de frizer
caci atunci am sa tund toti soriceii de pe lume,
ca nici un om sa nu mai fie digerat
iar eu si cu soricelul mic sa fim singurii care sa ne bucuram de statulul nostru unic.

Noi oricum ne bucuram de el,
dar macar sa fie si oficial.

Doi sani vezi

Ma intorceam noaptea de la spital cu autobuzul acum mai zglobiu, nefiind asa de populat. Rezemam un geam cu umarul iar intunericul il imbogateam cu sihastria mea caracteristica calatoriilor intraurbane, mijlocite insa de admiratia pentru perfectiunea corpului uman. Femeiesc. Fireste.
Aceasta doza de intuneric ma calmeaza si ma pune pe linia de plutire. Ce va fi urmata de o veritabila scufundare, cu periscopul infundat intr-un cotlon. Iar trec pe langa Palat iar umbra sa imi pare marita, luminile ce bat pe el licaresc tacut.

In geamul cel mai de sus ea il astepta tacuta. Cu inima in gheara transpiratiile o scuturau din cand in cand, facand ochii sa ii straluceasca in intunericul calm si atotstiutor. Cu toate acestea, nesimtit. Parul ei negru statea delasator pe langa ureche iar lui nu i-ar fi placut asta. Doar cerceii stateau la locul lor, in urechiusile gingase ce incadrau nastrusnicul chip, acum impietrit de asteptare. Gatul era incordat, magnific alb si sculptat in tendoanele ei albe urmarea militareste privirile scrutinatoare. Pieptul tresarea pe sub rochia alba moale ce ii imbratisa formele femeiesti cu proprietati fructiforme.
Se auzira voci la capatul coridorului iar pasi hotarati se rostogoleau pe dusumea si in urechile ei ascutite. Prin intunericul din camera lumina de sub usa se subtia pana la pervaz. Picioarele ce o intrerupsera cu umbra lor stateau hotarat. Tot corpul i se aprinse iar inima ii pulsa in mana care tremura asa de tare ca aproape o scapase pe jos. Ochii incepusera sa muste din bezna ce vibra, umeziti de toate lacrimile unui an de asteptare inchistat intr-o secunda de trait. Gatul, pieptul, picioarele i se umflara si pareau gata sa explodeze intr-un zbor al miilor de bucati, fiecare cu aripi negre, nascute in deznadajduinta. Tot cu spatele era in timp ce usa scartai deschisa de o mana hotarata ce urma antitetic in miscari unduitoare, picioare formatoare de pasi sonori regulati si drepti. Aceeasi mana o intoarse ca pe un fulg si privirile li se intalnira si trezira la viata chipul celuilalt, care impreuna se luminara si luminara si incaperea. In locul zborului, inima ei incepu sa bata molcom si ea se abandona imbratisarii lui. Cele 2 piese de puzzle erau la locul lor iar linistea ce o cuprinse era naturaletea cu care un albatros isi bate cu migala aripile in drumul sau innotator prin aer. Ferm si calm, mladios si hotarat.

I-am vazut in fereastra cea mai de sus, chiar si acum, din autobuz. Luminile inca palapiau insa pentru ei ardeau cu vapaie. Pentru mine erau un semn. Semn ca la noapte am lupta navala.

Mi se pare absolut redundant sa judeci un blog. Oriunde ar fi el publicat.

Pentru mine, un blog e un jurnal. So get a life, people!

Cu si despre concerte

E foarte cunoscut aerul de ingrijorare in raport cu slaba prezenta a publicului rocmetal iesean, vreau sa va spun ca dracul nu e asa de negru. Am sa va spun si de ce.
Mai intai, sa luam cifrele acestea: Iasi 305.978 locuitori, Bucuresti 1.924.959 locutori
Am citit in seara aceasta o serie considerabila de recenzii la concerte din Bucuresti - concerte metalpletos, unele la care am fost prezent + concerte metalcore + concerte hardcore/punk. Daca la categoria drujbe situatia e impartita - sunt inca concerte ce aduc platitorii estimati, la Arene mai ales: Blind Guardian, Lake Of Tears dar sunt si concerte ce au public mult prea mic: Dismember 150, Behemoth 400, Suffocation 200, trupe ce fac concerte de sa iti rupi gatul, trupe ce stiu ca sunt ascultate, de la mare la mic - la categoria metale moderne, e rau tare: in cluburi vin 50 de oameni, si la fel sta situatia si la pancchelbos. Se pare ca stau baietii pe terasa la concert si beau bere in loc sa intre si sa dea 15 lei pe 4 trupe.

La noi la Master au fost 50 persoane [in Bucuresti 70si acolo au cantat si Taine]. La IPR lumea vine oricum oriunde. La Pavilionul vreo 20. La Varlin mai multi oleaca. Pai daca noi ne plangem, astia din Bucuresti ce sa mai zica?
Vizitati urmatoarele linkuri. Morrison de la Metalhead observa acelasi lucru ca si noi aici pe forum: public cam putin. Personal ma oftic ca nu stau in Bucuresti, sa prind toate concertele tzapene de metal, de deathcore, metalcore si de hardcore/punk unde desi nu prea vine lumea, vin putini da buni iar soul iese meserie. Macar de ar veni si la noi asa de multe trupe.
A, si am pus si linkurile astea pentru ca oamenii vorbesc si despre moshpituri si pogo facute "ca la carte", adica cu cap.

http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronic ... a-119.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronic ... a-116.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronic ... a-149.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronic ... a-148.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronic ... C-138.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronic ... a-136.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronic ... 1-133.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronic ... i-159.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronic ... e-156.html

Mi-as dori sa mai fie seri cu trupe bune, in care sa iasa sou. Mi-as dori ca punkerii si metalcoristii sa vina la concertele metal si invers. Mi-as dori ca sa nu fim un oras de dnb-isti. Mi-as dori chiar sa vina multa lume la concerte, sa fie si pustani si oldies, sa nu fie fite, scandalagii, distrusi. Sa fie fun pentru toata lumea. Mi-as dori si in Iasi o seara cu picioare pe tavan ,asa cum iesea la OCS si Luna Amara in Cannabis. Mi-as dori mosheli cu cap pe hcorepunk de la mama lui si pogo pe metalcoreli suparate. Cred ca am sa ma mut in Bucuresti.

Haidem sa ne construim singuri scena pe care o dorim. Daca venim la concerte, concertele se vor indesi. Si sper ca poate la urmatoarele voi vedea toti Adio-istii ce sunt ca ciupercile dupa ploaie ca gusta si altceva decat OCS in XS. Tineti minte: cei ce fac concerte scot bani din buzunar. Plus ca, daca cdurile originale sunt inca prea scumpe pentru studenti/elevi macar sa sustinem trupele intr-un fel.

Cred ca m-am lasat putin dus de valul cronicilor depe metalhead.ro. Dar cum sa nu ma ia cand vad ca acolo in Bucuresti au si de unde alege.

Horrorul filmelor horror

Nu ma consider fan al filmelor horror. Doar ca de cateva luni am inceput sa vad la kilogram diferite creatii ce se incadrau in zona horror/thriller/gore/splatter. O concluzie mai importanta a fost ca europenii reusesc mai des sa creeze atmosfere veridice scary prin diferite tehnici cinematografice, plus ca se intalnesc mai des actori ce par cu adevarat speiati dar americanii castiga la capitolul bani, reusind sa creeze decoruri cu adevarat bolnave. Nu tot timpul, doamne fereste, caci majoritatea filmelor de gen ma fac sa adorm. Sau imi ia vreo zi sa vad unul singur, de interesante ce sunt.

Dar trec la punctul cel mai important. Si anume ridicolul suprem ce l-am descoperit . Cum se face ca TOTI monstrii, fantomele, spiritele, demonii, etc. din aceste filme sunt al naibii de tampiti iar toti fermierii descreierati salbatici si imbecili cu drujba in mana sunt de o agilitate si precizie apocaliptica?
Asadar, daca spiritul unui om ce a murit a fost deranjat, aceasta creatura omoara pe oricine are in jur. Cu rautate si salbaticie. Normal ca asta e si ceva asteptat de la demoni, dar e la fel ca la stirile de la ora 5, cand apar numai omoruri. Se creeaza o imagine totusi neveridic de evil. Ca sa fiu mai clar, dupa moarte spiritul se tampeste si se salbaticeste. Mi se pare amuzanta aceasta viziune asupra vietii de dupa.

Ma inclin in fata industriei filmelor horror caci ma fac uneori sa simt cu adevarat ca traiesc aratandu-mi creaturi sau cadavre, aratandu-mi ca atunci cand stingi lumina totul e posibil.
Intrebaile si opiniile sunt, desigur, ale unui layman asa ca va rog tratati-le ca atare si nu cu injurii.

Handshakes are just a silent Fuck You!

In fiecare zi suntem niste soareci sociali ce alearga pe roata analista a intalnirilor si relatiilor interumane. Si odata cu succesul unei curse, odata cu un zambet, o strangere de mana, o acceptare in cercul ce se invarte ametitor primim bucatica de branza, ca recompensa.

Cred ca simt fericit sa fiu numai eu cu mine intr-o camera pentru ca nu trebuie sa ma salut. Nu trebuie sa ma uit dupa mine, sa imi caut privirea, sa imi zambesc cand mi-o intalnesc, sa ma ridic, sa ma indrept spre mine, sa imi intind mana, sa mi-o strang si cu un zambet si mai larg sa zic: Salut! Sa intreb ce mai fac, sa pun 2-3 intrebari lejere, de sine qua non iar apoi sa ma retrag in turnul de observatie, pentru a fi pregatit pentru o noua recunoastere. Bad Religion si al lor cantec The Handshake - o subliniere a ipocriziei.

Si ma gandesc ca toata viata am luptat sa fiu un animal social, sa pot sa strang din dinti ca sa zambesc oricand vad pe cineva, sa fiu intotdeauna NICE cu cei pe care ii cunosc. Mai bine zis, sa ma simt bine in pielea mea, sa fiu responsabil de persoana mea sociala, de fapt sa fiu o persoana sociala. Dar nimeni nu m-a impins de la spate sa ma pregatesc si in interior pentru a fi un nou link in lantul social. Pentru ca trebuie mai intai sa zambesc inauntru pentru a zambi pe dinafara, trebuie mai intai sa trec peste toate movilele ce caracterizeaza o camera cu oameni ce se uita la tine analitic, si abia apoi sa fiu sincer in abordarea necunoscutilor.

A, sunt super ok acum sa cunosc oameni noi si sa creez legaturi. Numai ca acum incerc sa ma tin departe de ipocrizia ce usor poate sa muste din fiecare noua sau veche legatura, si vreau ca oamenii sa fie mai dezinhibati. Caci atunci vor disparea incruntarile si atitudinile cool.

1:16 AM, juma' de bere ramasa

Da, e adevarat, dupa titlu va dati seama de situatie. Recunosc ca scriu aceste text intr-o maxima exaltare a onestiatii. Si cine trebuie sa stie va sti si de ce si va trage si concluziiile necesare. Deoarece acum e mai greu de comunicat direct.

Sa nu ma luati in ras, si stiti si de ce iar daca nu stiti inseamna ca nu e locul vostru pe aceste randuri.

E a3a si Razvan o va aduce pe a4a. O punkerita blonda se agita si ne atinge in exaltarea ei. Se intoarce si ma intreaba daca ma deranjeaza. Pentru mine un joc, tipe care sa se lovesca de mine, unde am mai vazut? Doar la pogo...dar nu e cazul. Razand zic ca nu e nici o problema. Ea da se se frece de mine. Copchila. Diferenta intre generatii. Era beata si abia mai tarziu ne-am dat seama. Sa va zica Razvan ce amuzant era. Si ce ciudat ca in miezul autointegrarii mele in societate apar figurine din astea.

Si uite asa intr-o seara am decis sa fiu super prietenos cu TOATA LUMEA si sa nu ma supar pe nimic si pe nimeni si sa rad si sa zambesc si sa fiu super ok. Am intalnit oameni super ok, care mi-au zambit si s-au comportat cu bun simt.

Si totusi stiam eu de ce de 22 de ani stau la locul meu. Pentru ca asa e bine. Si pentru ca asa voi fi. Pe la jumate totusi, caci omul invata, dar totusi. Sa nu se mai frece gagicile ametite de mine. Am asteptat atatia ani sa se intample asta si se intampla exact cand eu nu mai sunt copacul lui Baloo. Eu ma gandesc la draperii, baieti, cine stie cunoaste ;).

Sepicultura – o realitate devenit vis [sau A trip to Bucharest]

Miercuri, 11 iulie. Calatoria spre Bucuresti avea toate motivele sa se desfasoare lin de-a lungul celor 6h30, intr-un Rapid nesperat de curat si de bine populat [compartimentul meu]. Pretul biletului vine sa balanseze lipsa unui companion de truda in lupta cu plictiseala. Asadar, ma vad asezat, la ora 15, in locul desemnat. De fapt nu in acelasi, deoarece o domnisoara se asezase pe cel de la fereastra, al meu in fapt si ma intreaba cu ochi senini, dar lenesi – denotand inexistenta unei dorinte de mutare – Doriti sa va asezati aici? Zambesc politicos pe dinafara, vars pe dinauntru si ma asez pe locul desemnat ei. E tipul de femeie tanara ce pare batrana. Asta din cauza ca e uscata pe dinauntru si se vede si pe dinafara – buze subtiri, ochi ascutiti, catusi de ingrijita, insa urbanismul prea proaspat achizitionat de catre clasele de mijloc era evident. Picioarele ma derutaserea, credeam ca are 40 de ani. Dar la venirea controlorului, am vazut carnetul de cupoane si mi-am zis ca e la vreo a2a facultate, prosibil filosofie, Asta dupa ce pshilohologia urmata nu a reusit sa ii umple un gol. Care probabil nici nu se va umple prea curand. Langa ea era asezata o doamna in varsta, respectabila, tacuta, vorbea numai cand era intrebata, un deliciu. Daca as nimeri numai persoane din acestea in timpul calatoriilor, as fi cel mai fericit utilizator al clasei a2a. Dar, langa usa era tronat un veritabil exemplar al clasei “Singuratatea vorbitoare”. Tipul clar avea o problema cu autocontrolul. Asta de la burta lui imensa pana la logorea lui de nedescris. Nu cunostea pe nimeni si vorbea cu toti. Chiar si cu mine, care ascultam in legea mea Darkthrone [mai nesociabil nu puteam sa fiu, asadar J]. Tanar, lucrand cu bani sau cu o firma, nesigur de nimic, dar totusi afisand o mima inocenta. Bine ca a fost mutat la locul lui de catre controlor. Chiar si atunci a intrebat cu cea mai mare puritate in priviri: Sa ma duc la locul meu? Langa mine, un tip la vreo 18 ani, imbracat cartieresc ingrijit, a ascultat muzica tot drumul. Ca si mine, categoria “nu am chef sa socializez, vreau doar sa ajung odata la B”. In stanga mea, o doamna la vreo 35 de ani, cu prospetimea pastrata, foarte rar la exemplarele romanesti. Era o femeie muncitoare, de success, copil, laptop, cunostinte, siguranta de sine. A inceput Boris Vian – Blues pentru o psiica neagra dar a abandonat-o dupa 20 de pagini. Probabil dupa un copil si un sot si o firma imaginatia ta e un vechi bob de porumb ce nu poate fi transformat in popcorn nici cu bomba atomica. Dar de altfel foarte bine crescuta, vorbea atat cat trebuia, o prezenta placuta. Sotul ei trebuie sa fie foarte fericit. Ar fi si prost daca nu.

Imposibil de remarcat un lucru: clasa tanara, reprezentata de mine si de colegul din dreapta, avidul ascultator de muzica moderna, aveam amandoi mp3player, ochelari de politist, deloc chef de vorba. Generatia “studenti la 2a facultate + incregatura Uscate”, reprezentata prin domnisoara Ac era suspicioasa si iritabila. Generatia +30 de ani era volubila, sigura pe sine si savurand viata linistita. Generatia elderly statea cuminte si inarama tabloul unei calatorii putin cam lungite de tendinta lui Blazac de a trage coada de coada.

Plictiseala a fost brusc invinsa de arrival la Bucuresti. In timp ce trenul, cu viteza mica, tragea pe linie, un individ sare in tren, trage o flegma considerabila pe usa si trece mai departe pe coridor. Mi-am suflat mucii, mi i-am sters de bagajul doamnei din spate, i-am dat un ‘matii si am coborat toti veseli si bucurosi de democratie.

Seara m-a gasit in Timpuri Noi, in sediul AIESEC, alaturi de un pat cald si o cana de baie stropita peste un sandvis de o zi, rece. A doua zi dimineata mi-am mutat domiciliul la cateva blocuri mai in josul strazii si m-am delectat cu tricoul Moonspell ce avea sa ma acompanieze la concert. Ne intalnim cu un bun pretenar la Unirii si purcedem in cautarea Lipscanilor, mai exact Valea Regilor – locul acela acoperit, stradute inguste, terase, videoclipul Mai avem nevoie si de iarba. Super cunoscut. Crezi ca vreun Bucurestean stia unde e? Aer. Ne-a luat 3 zile sa il gasim. Dupa o ora de rataciri, esuam la Universitate, in pasaj, la un mini KFC wannabe, unde ne-am gadilit stomacul cu niste strips mici si vai de capul lor. Dar am descoperit niste cartofi de toata frumusetea, copti-pane. A urmat o vizita la anticariatul de langa, de unde Boris Vian imi zambea lugubru, impruna cu Blues pentru o pisica neagra. Carte, 8 lei. Masa, 12 lei. Experienta capitalei – incomensurabila! [sic!]

After-beer-ul din Fire a fost delicios. Mai putin pustanca ce tot scuipa in spatele nostru. Am stat fund in fund cu binecunoscutul admin Metalfan cu nume negricios. Eu ma delectam in anonimat si antisocialism. Ca de obicei.

Ajungem in sfarsit la Piata Muncii, Parcul 23 August, Amfiteatrul Eminescu. Poarta era destul de lata, nu credeam ca e intrarea propriuzisa la eveniment, ci doar un prim filtru. Insa s-a dovedit chiar check-in-ul spre un amfiteatru perfect pentru o sarbatoare batraneasca a muzicii linistite si calme. NU si pentru un sou Speultura, datorita absentei spatiului liber de scaune in fata. Tribunele se continuau direct cu scena, dar delimitate de un strat de flori J. M-a surprins pozitiv merchendisingul deja instalat, dar nu si saracia produselor Sepultura ce promovau albumul Dante XXI. Concertul a inceput la timp, la ora 18, sub tot scepticismul si frica mea de a vedea numai 30 min Sepultura.

Loudrage. Death metal in forta, binisor cantat, catchy pe alocuri. Sunetul slab si miscarea scenica au cam tras in jos recitalul.

Guerrilas, un alter-ego Soulfly pune punctul pe I ca trupa de deschidere, desi ziua in amiaza mare parca metalul rau nu prea se lipeste. Desi toti suntem sticky.

Rising Shadow. Personal mi se par funny ca trupa. Stilul e un melanj corect cantat dar slab interpretat. Basistul atotprezent poate ma face sa devin subiectiv cand vorbesc de aceasta trupa, insa “poezia” – dealtfel bine intentionata – a lui Paul “Slayer” ma indeparteaza tot mai mult de ei. Plus engleza putin ciuntita ce face piesele sa sune putin amatoristic. Insa, spre surprinderea mea, ultima piesa m-a frapat pozitiv. Cred ca trupa e mai mult un proiect, un fun thing to do, cand va fi mai mult de atat, se va simti diferenta. Apropo de mesajul vocalului, imi aduc aminte si de concertele Luna Amara, unde cuvinte pestrite sunt aruncate in politicieni. Fratilor, daca vreau politica, ma uit la televizor. La un concert vreau sa ma detasez de tot ce e in jur. Ca sa nu spun ca vorba goala, chiar si bine intentionata si bine indreptata nu incalzeste nici o cana cu apa.

Oricum, trecand mai departe, Trooper au facut un show corect si bun, animat si bine cantat. Pacat de outfitul ce dadea in discoteque datorita nefortunatei asocieri a culorilor rosu si negru. Cred ca daca as incepe sa vorbesc despre felul rockerilor de a se imbraca, ar fi o prea lunga discutie, pardon monolog. Clasele ce ma enerveaza sunt rockerii-tarani ce sunt niste tarani de oras ca oricare, dar deghizati in rocheri si rockerii fara nici un gust. De orice fel. Voi dezvolta alta data. Si nu, nu ma refer la moda ci la armonie. Pana si in death metal o gasesti.

Avatar au inceput sa imi placa din ce in ce mai mult de cand au scos Tentacles. Dar sunetul greu de pe album nu a fost reprodus pe scena. Au sunat mai metalcore decat death, cum apar pe EP. Totusi un concert, desi scurt, foarte sincer si corect.

Despre Taine, ce pot sa zic mai mult decat ca mi se par o copie ieftina Death. Nu i-am suportat si nici nu ii vor suporta. Piesele oricum slabe in irefutabila comparatie cu cele ale maestrului Schuldiner. Plus declaratiile preconcert ale liderului. Acesta pune in aceeasi oala vechea Sepultura cu noua Sepultura. Vom vedea de ce error umanum est.

Si se petrece. Intra in scena Sepultura, in sfarsit. Recitalul incepe cu 10 minte mai devreme, sadind bucurie in sufletele amenintate cu ploaie ale tuturor rockerilor metalisti. Desigur, prima piesa e Intro de pe Dante, urmata de Dark Woods of Error, unde vocea lui Derrick nu se aude. Desi imediat s-a remediat, volumul vocii lui a ramas scazut de-a lungul concertului, facand indescifrabile versurile, dar mai important, a calitatilor aparte ale acestui vocalist. Pe noul sound industrializat Sepultura, vocea lui merge sublim. Are un stil caracterisitc negrilor de a canta rappuit, cuvintele aruncandu-le unul cate altul, ritmat prin miscari ale capului. Dar piesele din vremea trash cu Max sunt piese rapide si suna implicit la jumatate din valoarea lor atunci cand sunt cantate de Derrik. In afara de minusul adus de voce, o singura chitara nu poate duce greul atitidinii pieselor vechi. Desigur, ascultam, ne place, suntem multumiti de concert. Dar la rece, totul e putin imbatranit. Dar chestia e ca nici nu se poate altfel, timpul trece, lucrurile se schimba.

Asadar, noile albume suna beton, dar sunt putin subtiri, putin mai accesibile. Nu le lipseste forta, chiar deloc. Dar e ciudat melanjul live intre vechi si nou. Pe de o parte ceva lipseste, pe de alta cu o floare nu se face primavara, astfel nici intreaga familie Cavalera probabil ca nu ar putea readuce pe linia de plutire Sepultura. Apropo de ei, lipsa lui Igor nu s-a facut simitita decat la nivel moral. Noul tobar si-a indeplinit functia cu varf si indesat, desi cred ca pt el e mai mult o placere, avband in vedere numele trupei. Interesant cum la inceputul concertului si la bis, intotdeauna el venea primul pe scena, detasat de ceilalti – miscare facuta sa il itegreze mai bine in familie, si de altfel bine gandita. Paulo e cu parul alb scurt, garbovit. Unde e juniorul ce ducea liniile rapide de bass pe marile scene ale lumii? Ce naspa e sa primesti un premiu atunci cand s-a devalorizat. Kisser a fost singurul cu adevarat apropiat de public. Nu numai datorita placerii de a canta, vazuta clar si la Derrik care marca gestual sfarsitul pieselor, dar si miscarii scenice si a atitudinii.

Sepultura a devenit o realitate devenita vis pentru noi. Legenda e prea mare, Si numele prea greu. Concertul mi-a lasat un gust amar, de la primele acorduri. Numai Roots, Bloody Roots ce a salvat din feeling, caci Roots e si va ramane favoritul meu, datorita atmosferii unice.

Intunericul m-a facut sa fiu reticent in a ma intoarce acasa pe jos. Dupa o scurta plimare am cules un taxi. Somnul a venit mai repede decat inchiderea pleoapelor.

Au urmat doua zile magnifice de plimbari si relaxare. Drumul spre casa a venit inevitabil. In gara de Nord, la linia 7 se adunase grosul calatorilor, caci de acolo pleca rapidul de Iasi. Indreptandu-ma spre vagon, aveam din e in ce mai mari dubii in privinta gradului de relaxare pe parcursul calatoriei, din moment ce tot felul de personaje aburite roiau in jur, sau, mai rau, statea locului asteptand sa urce in tren. Dar soarta a fost blanda. Doua tinere, doua femei in varsta, una de la tara, si una orasenita, plus un mosnegut slab ca si usa, de vreo 80 de ani, ce dormea cu gura deschisa. Mult deschisa. Cand cele doua tinere si doamna au ramas blocate in tren cand trebuiau sa coboare, pe la 4 dimineata, nu am fost foarte afectat. Dar doamna s-a asigurat ca voi fi, venind in compartimentul gol in care eu dormam linistit si a inceput sa se planga. Romania e eterna.

Whatever it is, we're against it

Whether it is a complicated walk through the ever active searing heat
Or a simple crawl to the public bathtub called modestly public transportation
I and others can overtly relate and together verify
The boundaries of human sensitivity and sensibility.
In every case, however, to our own exothermal grief, we are at loss.
Not to despair, the governing changes that allow us to adapt come into place
And adjust our quite fragile boundaries, making them rugged and obtuse.
In a nearby future I foresee the glad co inhabitance of actively rejoicing fellow people
That have no problem whatsoever in exchanging body odors and such personal items of intimacy.
Yet I have learned to be optimistic. We shall all drown. Or I’ll just go out during autumn.

Type O Negative - Bloody Kisses

Chitara verde nascuta din pasiunea pentru punk si gothic deopotriva a celor 4 personaje hipermasculine a rasunat pentru prima oara pentru urechile mele - in format original achizitionat legal - intr-o camera din centrul Amsterdamului. Unicitatea orasului parea sa se continue seara si noaptea in camera cu pereti albi, garinsiti cu cateva poze ale fostului locatar. Combina muzicala statea sub masa iar geamul – ce ocupa un perete intreg – lasa acoperisurile vechi ale orasului de la gura Amstelului sa imi incante privirea de fiecare data cand mi le lasam sa se odihneasca pe ele si sa imi asigure un pat bun pentru vise.

Nu poti sa nu observi la o prima auditie soundul greoi dar in acelasi timp aerisit, fuzzy si viu. Si e datorita retetei orginale, combinatie hardcore si gothicdoom. Pe acest album ura preia dragostea si o violeaza masinal iar domnitele goth, vopsite in negru sunt luate la misto. Precum e pusa la misto crucea deasupra paturilor curvelor. Cateodata duritatea ia fata romanticului si piese ca Kill all the white people, desi iti atrag atentia ca esti tot in Brooklyn, in acelasi timp iti asigura un loc binemeritat in gradina de un verde crud si viu al frontmanului de otel. Desi antitetice prin investirea separate in unele piese, cele doua valente – si totodata trademarkuri – ale stilului TON, proaspat manufacturate, sunt totusi salvatoare pentru un album ce isi propune sa ia asprimea negarii si sa o coase ca si captuseala la haina pentru zilele racorase ale inimii fiecarui Petrica dintre noi.

Diminetile intodeauna ma gaseau cu Summer breeze si un zambet pe buze.

Cel mai politically correct este sa urli la unison cu ceilalti: Kill all the white people!

Steaks and bones break my digestive system.

I have found the answer to the telephone
that was ringing my head off of my shoulders
which, I can very well say in addition,
are quite shaky,
maybe from your las farewell-hug, really nurtured with extreme
heart to heart puncture departure-wounds

From the length of the paper wrapped in meat
to the breadth of open hands, held true in a festering sun
one and only one caustic drop of incense snakes its way into my ear
and the letters that make up what I hold in awe
follow it closely and patch whatever open trail is left amidst my toes.

So, pick up your telephone, for there is surely someone on the other line
a wide breath of a girl, suffocating lungs with heavy air
obliterating summer air

Yet 4 lungs is better than 2

Oras. al doilea San si jumatate.

Sa te imbibi printre strazile orasului e un mirific exercitiu de stergere a tuselor rotunde definitorii pentru un autosuficient calator prin propriile vise.

PALAT. Treceam cu autobuzul pe strada Palat. Castile si implicit muzica din ele imi tineau de cald iar singuratatea nu era auzita caci volumul era destul de mare. Am privit fereastra de la turnul dinspre strand cu o anumita emotie spirituala. Nu cu o frica de divin ci cu un respect pentru profanul de toate zilele ce se inconjura in asa mult sacru incat atrage dupa sine singuratatea. In acea seara, dupa ce autobuzul meu a trecut zgomotos, dupa ce toti de la terasa de alaturi si-au inchis prohaburile ce tin loc de gura, dupa ce betivii isi faceau de lucru cu tufisurile din jur si dupa ce visele mele ma lovisera asa tare ca adormisem, omul de servici se trezi. Ion se culcase devreme, de la 8 caci trebuise sa curete dupa muncitorii de la camera din capat. In planul de renovare al Palatului, curatenia postrenovare se face camera cu camera iar locul lui Ion este de o mare importanta. Precum este si curatenia in viata lui. De obicei isi tinea noptile destul de libere de incidente, carpa numit somn adanc nu il lasa la greu decat uneori. Si nu, nu se trezea cu sudori, respirand greu si nu avea o senzatie apasatoare in piept. Si nici acum nu avea. Se ridica in capul oaselor, sa sterse la ochi si lasa lumina gri sa ii denunte inca odata prezenta in holul lung, printr-o umbra lunguiata ce in pofida lungimii, era foarte fidela semivietii ei intunecate. In aceasta noapte nu era singura. In acel hol singuratic era in sfarsit intreataiata. Se ridica in picoare si iesi pe usa. Se apropie de a 2 de pe dreapta, care era intredeschisa. Umbra ce incalca proprietatea privata curata a viselor omului de serviciu era destul de nabadioasa. Parea mofturoasa si departe de a-si gasi in curand linistea in vise. Asa ca Ion deschise usa cu aceeasi naturalete cu care o inchise mai apoi, pentru a se intoarce in vidul sau nocturn, cu un vis pe zambetul de pe buze. 2 pereti mai incolo, Anca ii soptea cu o voce transpirata in urchea lui Andrei: Cum a fost?

ARTISTUL. Sa ne apucam de vena ce ne atarna pe langa mintile plesuve
si sa o culegem in timp ce creste, pentru a avea in sfarsit dovezi
pentru a ne condamna in sfarsit la o saptamana numai cu noi insine
urmata de o epurare eficienta
caci e cam inghsuiala in mintile unora
pe cand unii dau faliment.

va urma.

Spune-mi unde te duci si am sa iti spun cum vei muri.

Cred ca aceasta caldura patrunde din ce in ce mai adanc in deja parlitele capatani ale bietelor suflete ce incarca cu miros de munca starzile si autobuzele orasului nostru gras. Precum se observa, niste cuie sunt foarte necesare, pentru a fixa cateva chestiuni.

Nu pot sa trec cu vederea fenomenul imbratisarea. Da, ati citit bine. Oricine este deasupra noastra, atat fizic, cat si eufemistic crede probabil ca solutia unei veri linistite este apropierea intre ieseni. La propriu! Si unde altundeva e asigurata pe mai mult timp aceasta aproape religioasa impartasanie de dejectii decat in autobuze? Oricum sunt mai multi oameni decat locuri respirabile. Dar totusi, acum ca studentii au plecat iar scolarii stau acasa in sfarsit - legal, cum se face ca situatia stagneaza in acelasi loc transpirat?

Va urma. Daca maine voi mai cobori din autobuz...

Home. Coming soon to a neighborhood near you.

Orasul se scria singur cu litere tacute, intunecate. Oamenii erau puncte de suspensie in eterna fraza a strazii. Obisnuita rugaminte: Du-te acasa! Paseam hotarat si imi tineam destinatia destul de bine intiparita in mana. Desi se parea ca pe sub ferestrele inchise, negre, stau ochi arzatori si chitibusari, gata sa ma supuna unei anchete, drumul era neted.

Lasati domle copii sa fuga pe trecerea de pietoni, 'ardracoia de treaba!

Intr-o zi am avut 10 ani si am fost scolar. Minutele atunci treceau precum camioanele pe strada, acum ele se intorc la mine precum soferii camioanelor imping autovehiculele cu explozie de motor. Dar oricum eu nu ma las batut.

Stateam intr-un oras bahic, centru, strada, parcare frontala, parcare in dos, unde dealtfel salasluia si farmacia mamei unde intr-o noapte sangeroasa un tanar a cazut in casa cotului si nu am murit pe loc, si nimeni nu a intervenit, stii asta? Nimeni nu a intervenit. Pana cand am spalat cu lacrimi parcarea pana la farmacie. In acea dimineata era sarbatoare: parintele no3, brother dearest ma folosea..pardon..ma ducea la scoala. Faptul ca eram admirat de tinerele liceence cu fuste scurte [totusi, sa recunosc pe atunci ma uitam la fuste probabil, pt ca aveau desene frumoase, acum tind sa imi cobor standardele] era de-a dreptul neimportant pentru mine, ATUNCI. Desigur, in mine se zbatea eul de acum, dar era mult prea mic pentru a avea vreo voce in miriada de voci ce imi dictau existenta. Tot drumul fabulos de vreo 200 de m il parcurgeam odata cu exploratorii universului, racheta mea spatiala fiind piciorusele mici si turbo-dinamice.

Cand un coleg de clasa a cazut cu genunchiul intr-o tepusa de fier necapisonata, capisonand-o el cu vreo jumate din pretioasa articulatie, mi-am dat seama ce vreau sa fiu cand voi fi mare: eu copil! Desigur, eu as fi intemeiat facultatea, dar cine sa imi tina pica? Fani si urmasi si studenti si sprijinitori sa am, caci dusmanii isi vor face propriile facultati. Materie este de unde.

Meciul de fotbal, primul din viata mea a fost plantar...stelar. Pe bune, eram niste cereale ce se loveau intr-un bol cu lapte, inmuindu-ne incet incet in transpiratie. Mi-am dat seama atunci ca sunt talentat, din moment ce mi se parea absurd ca repartizarile de atacanti sau aparatori nu erau urmate. Am devenit si am ramas un umil servitor al asociatiei: Look But Don't Touch, Tocuh But Don't Become A Football Player. Sublim.

Drumul de intoarcere, cu vecina-bunica a fost deschizator de drumuri. Am fugit, normal, zic eu, in fata masinii pe trecerea de pietoni, asa cum fugea si strada de sub picioarele vecinei si cearta cu maica-mea prin fata ochilor ei. Desigur, teafar a trebuit sa suport in locul ei ocara. Rusinea. Lasa-ti domle copii sa fuga. Ei isi pot lua zborul cand se indreapta amenintator o masina catre ei. Daca nu ma credeti, inseamna ca nu mai sunteti copii si atunci totul e pierdut. Sau poate ma veti vedea acuzat de child-miscare.

NU imi pasa, domle! Oricand pot zbura.

Selfish Jean

I told her it wasn't so. I went on and on about how wrong she is, and how much I love her, scheming my way through her accusations. My cold muscles did not give me away. Nor did my half closed eyes. Oh, but the human mind works in mysterious ways. She did not give in. Not at all. I only made it worse. I started breeding irritation in her. A long growing distance is what I saw in her eyes then. Oh, her eyes, twitching, burning, a shell for her hate, almost bursting, almost, almost...Oh no! No. I was wrong. It was nothing like that. It was about her. She was always paranoid, afraid that something will go wrong. Being almost sure that everything would go down in flames. Again and again I had to go to great lengths to calm her down. Nothing would sooth her. Not even a touch of praising. She had to burn her ashes. On and on. Burning ashes burnt hundreds of times before. It was about her and her fireplace, with her chimney that usually led the way for a jasmine aroma towards me. Harsh was the smoke sometimes. Harsh as wood and no coating worked. Hmm, if I remember correctly, I faltered. With my rolling eyes and my rolling tongue, with my sharp words that stabbed the jasmine flower, on and on. But I did not see any blood running, thus thinking my blade was blunt. Not so. Not at all. She maybe thought I had a thirst for blood. No one tells the executioner that his hatchet does not cut as it used to. In my own case, I was not aware that I was sharpening it.

It was nothing like that. I must admit. My words are false. the truth is I make her happy and that is what she should remember. There is no sigh.

De maine nu mai avem dimineti!

Probabil ca ultimul lucru ce vrei sa ti se intample intr-o seara este sa descoperi ca nu va mai fi dimineata.

Asa cum aripile mortii se zbat printre zabrelele vietii, curate, spalate cu aracet astfel incat vizitatorii sa ramana lipiti fara voie, asa si urechile largi si zbatatoare ale capului viselor mele se aduna si se destrama intr-o miscare nocturna de eliberare.
Destoinic a fost omul ce m-a desenat si apoi a aratat desenul dumnezeului vostru pentru a imi crea o mama din care sa ma nasc. Si noaptea asta a fost ca prima. Numai 30 de grade mai cald. Dar oamenii tot fara sa se uite la mine se rostogoleau pe caldaram. Iar eu tot ma simteam imbratisat cand ma loveam cu picoarele de asfalt.

Cred ca ultimul lucru ce m-as fi gandit ca il voi primi ar fi vestea ca nu va mai fi dimineata. Cum sa dispara dimineata? Asa un lucru de mare, aprins, deschis si pulsatil, inconjurat de cafea si strapuns de internet. Crima! imi strigau toti nasturii. Iar fermoarele imbufnate sforaiau cu patos, in totala compasiune fata de mine. Cum sa descriu astfel de sentiment? Mai bine lasa.

M-am dus acasa agale, tacut, stins, coborat si mi-am scultat o pestera la mine in camera, am pus patul ca usa si am adormit.

M-am trezit sub greutatea unor raze buclucase ce intrasera la mine in camera dar nu mai puteau sa iasa. Si atunci m-am gandit ca nu ar trebui sa mai cred orice nebunie.

Who the fuck is Alice?

Peste 5 minute voi iesi pe usa.
Peste 3 minute ma voi inrepta spre hol.
Peste un minut ma voi ridica de la birou si voi pasi agale, dar totusi putin grabit.

Intr-o incercare meschina a usii de a ma decortica din atentia mea prin balanganire zgomotasa urmata de lovire primejdioasa de toc patratos si dur m-a hotarat totusi sa devin un sclav temporar al pauzei si sa imi indrept atentia putin indoita pe geam afara, opusul lui inauntru. Acolo era mai mult aer, avand in vedere ca natura are o camera mai mare ca a mea iar posterele ei sunt destul de realiste. Piciorul ochilor mei topaia de pe un copac pe altul si de pe o minge de fotbal pe un balcon sinistru, plin de plante albastre, rosii sau pistruiate. Era un cerc vicios, ce fuma si bea mult de tot. Si era un cerc cu burta, de la ascita. De la bautura. De la stres. De la nevasta. De la viata.

In acel balcon am vazut intr-o zi o scena demna de povestiri ciudate, pline cu eructatii cerebrale determinate de carbogazoasele ganduri la sticla. Pe aunci pistruii erau mov iar balconul era o casa intreaga, cu plaja la discretie iar eu eram un mic naufragiat in viata parintilor mei. Acestia, erau numai 2, numai atatia ramasesera, desi stiam ca la un moment dat erau mai multi. Atunci cand am iesit pe lume, multe maini m-au pipait- l'ear dracu. Mic fiind, puteam sa vad tot peste tot, oriunde, prin orice. Asa ca balconul-casa imi era foarte cunoscut. Stiam orice se petrece acolo, de la ce mai mica intriga a rufelor puse la uscat pana la incompatibilitatea primilor 2 plamieri depe marginea plajei - fie vorba intre noi, daca ai piele asa de colturoasa, normal ca nu ar vrea nimeni sa te imbratiseze, dar te pot intelege cu palmierii, cand sunt ei asa de majestuosi? Atunci, tot pe acolo prin balcon, isi ducea fantezia mea o domnisoara. O tipa, pe intelesul domnilor. Si fata asta era alba. Poate prea alba pentru binele ei. Purta tot timpul un carton pe care scria: nu va uitati la mine, s-ar putea sa ma ardeti cu privirea. Desigur, eu nu puneam nici un pericol, ma uitam cu ochii mintii la ea. Noptile erau pentru mine prilej de mangaieri ale cerebelului ei alb, al plamanilor ei albi si zemosi, ai muschilor ei fesieri ce se aratau in toata splendoarea lor rosie. Desigur, fantezia mea a devenit din ce in ce mai grea pentru ea. Si cum nu puteam sa ne vorbim, ea nu a putut sa ma anunte de acest lucru - eu mai eram si cam analfabet, desi ai mei ziceau ca acest lucru se va schimba cu varsta si cu scoala - intr-o zi ea a cazut. A cazut intr-o dacie alba plina cu valize si cu niste numere de inmatriculare a caror integrala am putut-o scoate. Am plans cam mult, pana s-a indoit balconul si a trebuit sa ma opresc. Am plecat si eu apoi la randul meu pentru a toci niste banci, intr-un scop nobil. Intors in balconul de acum reparat cu scotch si fibre de elastina, fiind acum capabil sa imi arunc priviri nascocitoare in jur, dar avand si destul de mult copil in mine incat sa patrund cu privirea, mi-am ingaduit din nou vechea indeletnicire.

Si atunci am vazut-o. Si i-am vazut si ochii. Si am vazut ce vedea: un copil alb, cu plamani albi, cu muschi rosii, cu balcon in forma de casa, cu plaja si palmieri certareti, cu buze albe fermecate si ochi durdulii. Si am vazut dorinta in ochii ei, si fantezia din bratele mele, ce era a ei si care crestea exponential. Si apoi am vazut balconul ei, cu plante albastre, rosii si uneori pistruiate. Si atunci am aruncat in scarba fantezia ei, in balcon, unde s-a patat cu pistrui si s-a zgariat in plante. Am coborat in fata blocului, m-am urcat in bicicleta mea alba si m-am intors acasa sa imi fac siesta dupa pranzul cu ai mei.

Avem o minte. Cum procedam?

Intr-o dimineata calda si mare de vara, un copil s-a trezit, si-a pus 2 perechi de ochi somnorosi pe fata si s-a dus la baie sa si-ii clateasca si sa isi puna niste dinti in masina de spalat dinti. Curat ca lacrima cersetorilor, acesta s-a intors in camera sa si mai copilaroasa decat el si s-a impiedicat de niste haine ce i-au cazut numai bine ca marime pe corpul sau firav si sincer. Crucificat de apretul in exces, pasii lui mici dar puternici l-au purtat pe usa, jos pe scari si spre usa blocului, cu destinatia "in oras". Papucii negri sugeau toate privirile dimprejur si erau un logo pentru viata plutitoare a copilului.

Drumurile se impreunau pentru a-i oferi copilului o cale buna si scurta catre scoala lui. Scoala vietii, caci momentan era in vacanta. Orasul il astepta nerabdator, cald, transpirat si mirosind a deznadajduire. Copilul era mandru si drept, cu privire taioasa si adulmecanda. Narile i se intareau la trecera unei fuste scurte iar pleoapele se ascuteau la vederea fetelor inmiresmate si taioase. Creierul se edematia sau se strangea la intervale perfect stabilite. Tot ce se invartea in jurul sau avea un traiect direct catre miezul miezurilor - o autostrada autoconstruita.

Soarele se juca in parul copilului, dar nu se incalcea caci acesta se pieptanase cand plecase de acasa. Lumea parca observa ca soarele se indragostise - era un soare homosexual - si erau gelosi, scuipand priviri moi si aburinde, doritoare de atentie. Calatoria astfel se rostogolea peste umflaturile drumului. Pana cand s-a sfarsit, in fata unei fetite ce sprijinea un intreg parc cu spatele ei. Parcul era de un verde masiv, puternic, abrupt. Copilul avea niste cuvinte tremurande ce i s-au scurs incet pe gura:

- Salut. Ma cunosti acum?

Fata schita numai niste ochi putin mai mari:

- Nu. Revino peste 5 ani. E mai bine atunci.

Copilul isi lua cuvintele de pe jos, le scutura de praf si se duse acasa. Era randul altei fete sa ii molfaie existenta.

primul San

Odata prinsi in jocul centrifug al curbei monotone zilnice, cam abrupta ea asa
ne stingem numai in scrumiere calde si neaerisite, garnisite cu ramasite de trabucuri de aseara
negre, mari, cu urmele salivei uscate, si toate astea pisate in vizorul si asa ingustat de soare.

Ei, sa ma spargi ca un balon de ciment, tu calator infestat cu bilete de calatorie falsificate la calculator
si sa te zgarii cu privirea mea posterior-superioara, de altfel total benigna.
Ce credeti voi, ca odata umflat de la caldura cadavrul meu va va repugna? Nu, deloc.
Ma veti imbratisa si mirosul plin de avorturi ale porilor mei descarnati se va amuza in narile voastre prea incapatoare.
Nestiutorilor! Cum sa ma cereti in casatorie cand nu ma puteti desprinde de pe asfaltul topit din jurul meu?

In autobuz e multa lume frumoasa, cu gauri de 0.5 mm fix in dreptul unor gauri de anul trecut, de acum 2 ani, de acum 3 ani...
Si tot asa e si limita uscata a transpiratiei pe peretii autobuzului foarte frumos.

Crancena scursura a dejectiilor aruncate nevoit la gunoiul murdar al bisericii nestimate
sta si se jura ca nu va mai injura fetele frumoase, ci numai destrabalatii aceia...cu nume si apcuaturi idioate. La dracu!